Articol aparut in numarul 14 Iarna 2013-2014 Decat o Revista
Protest local efect global?
Există vreo legătură între protestele care au loc peste tot în lume în ultimii trei ani?
De Andrei Țărnea
Anul 2011 nu a fost un annus mirabilis. Nici 2012 nu a fost. Pe cale de a se termina, nici 2013 nu este. Trei ani de proteste, aparent la o scara fara precedent, nu au dus la schimbari radicale. E drept, în unele locuri au produs schimbari de regim, in altele modificari temporare ale echilibrului politic, in fine, in puține cazuri, au dus la crize persistente si, în Siria, chiar la un razboi civil care continua si astazi. Dar lumea, asa cum o cunoastem, nu s-a schimbat peste noapte desi milioane de oameni au iesit in strada pe cinci continente.
Perspectiva pe care o avem asupra istoriei nu poate sa fie separata de modul in care luam cunostinta de ea. Cand vine vorba de istorie contemporana, ciclul actual de stiri de 24 de ore face ca, aparent, istoria sa nu mai fie ceea ce hotarasc formatorii de opinie si invingatorii ci ceea ce este preluat de media si tot mai mult de social media. O privire superficiala ar indica ca istoria astazi dureaza 24 de ore sau pana la urmatorul clip pe Youtube. Natura virala a protestelor din aceasta perioada se supune aceleiasi logici. Astazi sunt in centrul atentiei, maine par irelevante.
Întrebarea importanta este daca aceste proteste, care par sa se intample peste tot, sunt cu adevarat globale si daca au semnificatie pe măsură. In ce masura sunt ele un val cu o dinamica comuna? Daca da, ce il determina? Este un fenomen normal de contagiune sociala facilitata de media sau merge mai adanc la cauze comune ale protestelor? Au acestea suficiente elemente comune ca sa vorbim despre protest global? Exista pana la urma un fir rosu si o demografie comuna a protestelor sau avem proteste locale vag interconectate? Exista un element ideologic sau toate acestea sunt refuzuri ale autoritatii venind din partea membrilor unei generații deveniti constienti de condiția de pierzatori in competitia globala?
Daca protestele sunt legate cum au sa evolueze, si mai ales ce efect durabil au sa aiba? Am discutat în ultimele patru luni cu oameni care au urmarit aceste proteste. Intre ei au fost multi care au participat direct sau indirect la proteste: cetateni cu voce si timp sa-si spuna opinia in Grecia, medici, jurnalisti si diplomati in Egipt si Siria reprezentand diverse tabere, profesori universitari si artisti in Brazilia, activisti, reprezentanti de ONG-uri si politicieni in Romania si Bulgaria. Acest articol reflecta nu atat opiniile acestora cat o incercare de a ordona ideile, provocarile si valorile care fac aceste proteste cu adevarat semnificative.
Inainte de orice, ce insemana proteste globale si la ce scara devin acestea relevante? În SUA există un grup de cercetători care au pornit o inițiativă, Global Database of Events, Language and Tone, o bază de date care, bazându-se pe surse de știri credibile din toată lumea, contorizează o serie de interactiuni sociale publice, inclusiv proteste, din 1979 până în prezent. Paradoxal, statistica nu indica in ultimii trei ani un numar mult mai mare de proteste sau un numar mult mai mare de participanti decat în alte perioade comparabile. Daca anulam efectul statistic al cresterii accesului la informatie lumea este aparent mai „calma”.
Imaginile in media par dramatice si chiar „fara precedent” dar protestele actuale nu sunt mai violente ci din contra mai pasnice decat cele care au marcat sfarsitul regimurilor comuniste, protestele anti-apartheid, cele care au dus la caderea Sah-ului in Iran, cele din America Latina in anii ’70, cele care au dus la instaurarea partidelor Ba’ath in multe tari arabe, cele anti-razboiul din Vietnam, sau cele anti-coloniale in Africa si Asia etc. Evident, exista exceptii notabile ca Siria si Egipt. Dar protestele in sine trebuie separate de razboiul civil din Siria.
Ceea ce s-a schimbat este modul in care ne uitam la proteste. Media si mai ales social media creeaza un efect de halo global. Imaginea protestelor globale este, cel putin in parte, un artefact, un efect al culturii media si internetului. Ajunge insa aceasta concluzie sa descalifice subiectul?
Atat temele, cat si motivele fundamentale ale protestelor justifica o atentie mai mare. In primul rand intinderea protestelor este cu adevarat globala. Daca putem sa aratam un fir rosu, atunci pentru prima data avem un fenomen care e comun din Shenzhen in Chicago. Protestele au cuprins atat tari din vestul afluent cat si tarile meridionale emergente. BRICS campioanele (relative) economice si politice ale succesului tarilor in curs de dezvoltare nu au fost scutite nici ele de proteste.
Dincolo de scara, o hartă interactivă bazată pe baza de date a GDELT și realizată de John Beieler, un doctorand în științe politice la Universitatea din Pennsylvania, arată raspandirea incredibila a ariei protestelor in ultimii trei ani. Alti comentatori si multi dintre interlocutorii mei spun insa ca protestele din acesti ani au fost globale dar nu au atins un val cu adevarat coerent idelogic ca in 1789, 1848, 1968.
Spre deosebire de aceste precedente istorice, elementul comun astazi nu este neaparat schimbarea de regim ci schimbarea de abordare a regimurilor. Protestatarii nu cer intotdeauna caderea guvernului sau schimbarea regimului politic. Protestele acestor ani sunt simultan anti-sistem si vor ca sistemul sa functioneze mai bine sau sa serveasca cetatenii.
In esenta nu vor neaparat o revolutie care sa schimbe oranduirea iar cand aceasta este propusa ea nu este revolutionara in sensul clasic. Putini cer renuntarea la democratie ca model politic și la capitalism in sensul larg. Protestatarii detecteaza o schimbare insidioasa a ordinii sociale si a modului in care functioneze democratia si economia de piata. Reactia lor este universala si nu tine cont daca sunt afectati direct sau nu. In unele locuri se aud cereri de mai multa democratie pentru o mai buna guvernanta, in altele de o mai buna guvernanta pentru o adevarata democratie.
Fara exceptie, protestele, chiar cele care au inceput aparent de la detalii si fapte locale, ca de exemplu cresterea pretului transportului in comun in orasele braziliene, si-au gasit o traducere globala, o conexiune la un set relativ limitat de plangeri si obiecte ale protestului. Dar cum apare o ideologie globala, de jos in sus sau de sus in jos? Daca acestea proteste converg intr-un efect catalizator global, ar fi primele proteste care ar aduce o schimbare cvasi-ideologica fara sa aiba o ideologie alternativa la baza.
O vreme, in tarile musulmane, curentul „islamist moderat” imbratisat de fratia musulmana si alte partdie si grupari inrudite au parut ca domina revolutiile. Daca protestele au inceput ca miscari sociale, seculare, organizarea si succesul lor a fost adesea meritul acestor miscari ideologizate. Nu a durat mult si modelul a pierdut din stralucire. Din Turcia in Egipt si Tunisia modelul islamist este profound contestat chiar daca ramane puternic electoral. Contradictia persista si este evidenta in protestele din Istanbul din aceast an.
Refuzul comun tuturor protestelor este al impunerii vointei unei minoritati organizate si cu success electoral asupra unei pluralitati diverse. Ce vedem astazi nu se rezuma nici la un conflict intre elite, nici la un conflict intre elite educate si mase supuse mesajului populist. In cazul Gezi Park nu este vorba de conflictul unei elite educate si liberale cu partidul AKP reprezentand interesele economice si politice ale elitei guvernului Erdogan, nici de cel intre o minoritate urbana si educata si o populatie rurala si conservatoare. Adevarul este mult mai complex iar protestele din Turcia au cuprins mai bine de 90 de orase si comunitati dar si diaspora turca.
Protestele aduc a revolutie fara lideri si fara teze, dar nu fara actori si motivatii. Demersurile celor ce participa la proteste sunt coerente si reiterate la distanta in contexte aparent diverse. Un prim element comun este metodologic si in mare masura aliniat cu timpurile noastre: utilizarea fara rezerve a tehnologiei de la web la telofonul mobil, de la crowd funding la geo-tagging. Utilizarea acestora este egala atat in tabara protestatarilor cat si a autoritatilor si a companiilor (pentru ca adesea obiectul protestelor este un amestec intre autoritati localea si nationale si companii, actori politici si economici).
Daca acest lucru a aparut in msicarile non-violente de masa de contestare a regimurilor autoritare in Filipine, Thailanda, Serbia, Ucraina astazi capata alte instrumente si identitate. OTPOR, miscarea in mare masura studenteasca din Serbia care a fost unul dintre stalpii marilor proteste impotriva regimului Milosevic este un exemplu notabil de precursor. Activismul civic de astazi nu e mai virulent dar are mijloace mai eficiente de organizare si comunicare.
Asa cum tiparul, armata cetateneasca obligatorie, munca industrializata, educatia de masa, presa scrisa, telefonul, radioul, televiziunea au fost elemente de tehnologie care au influentat modul in care s-au nascut si propagat protestele de masa, astazi tehnologia dominanta nu mai sunt media consacrate ci social media. Facebook, Twitter, Youtube, Sina-weibo (cel mai popular site chinez de social media) si bloguri diverse pe internet sunt instrumentele predilecte ale protestului glocal.
Purtatori de cuvant, lideri inspirationali, demagogi, populisti folosesc mai putin faimoasa cutie de sapunuri, bena unui camion, portavocea sau media, cat tastatura, poze si filme postate in timp real. Accelarator de organizare si solutie de coerenta a demersului, dar si de formularea a preferintelor, a ideilor, spatiul on-line faciliteaza, mediaza si chiar unifica spatiul civic global. Metodele de protest, de la remedii impotriva gazului lacrimogen la sloganuri si caricaturi, sunt preluate, copiate, adapatate si re-folosite cu succes in locatii si proteste aparent fără legătură între ele. Aplicatii on-line de fundraising, organizare, diseminare, marcare si viralizare sunt constant folosite pentru a initia, creste si gestiona proteste si mesaj. (La fel, autoritatile folosesc aceste mijloace pentru a limita, urmari si uneori aresta activisti si organizatori si a impiedica proteste.) Aici nu e vorba de Manifestul Partidului Comunist sau de Cartea Rosie a lui Mao ci de idei razlete, sentimente impartasite. Protestul global e o stare mediata de tehnologie, nu o ideologie.
Cu toate limitele, 1989 este o comparatie interesanta pentru ce se intampla astazi. In valul acela era vorba in fapt de sfarsitul unei ocupatii si al unui razboi ideologic. Caderea regimurilor de ideologie comunista nu poate fi separata de caderea Uniunii Sovietice. Protestele au indicat exact slabiciunea profunda a regimurilor si apetitul pentru schimbare al societatilor nominal comuniste. Atunci insa era clar ce voiau acesti cetateni si ce model alternativ cautau. Era pur si simplu peste Cortina de fier.
Astazi, mai ales dupa esecul perceput al capitalismului financiar, multe voci considera ca asistam la esecul modelului occidental. Esecul este atat de guvernanta cat si moral. Atat de putere cat si de relevanta. Evident ca esecul este relativ si ca este perceput așa prin comparație cu modele concurente difuze, inca neclare dar vocale in tari ca China, Brazilia, India, Venezuela etc. Acesta conceptie nu inspira doar tineri din lumea a treia ci si din vest. Curentul anti-globalist care are o istorie veche legata de proteste de solidaritate cu lumea a treia si miscari anti-capitaliste sumar inregimentate ideologic este adesea parte din proteste fara insa sa le domine.
In pofida violentelor si naturii sistematice a unora dintre confruntari, protestele ultimilor trei ani din Europa si SUA (mișcarea Occupy) nu sunt de loc identice cu marile proteste anti-globalizare care tintesc summit-urile World Trade Organization, ale NATO si sesiunile G8 sau G20. Logica nu e de contestare punctuala si ideologica a regimului capitalist.
Si in Romania in iarna lui 2011/2012 protestele legate de schimbarea secretarului de stat Raed Arafat, dar si a unui mod de a conduce tara de sus în jos, si fara rezultate palpabile au dus la caderea guvernului in urma unei schimbari de majoritate in parlament. Evident ca a fost mult ajutor de la partidele politice motivat de iminenta unui an electoral, combinat cu o greseala de calcul politic in momentul schimbarii compozitiei guvernului. Subiectul central al protestelor a fost insa guvernanta politica si economica. Protestatarii de atunci refuzau un model al carui esec era deja imposibil de ascuns. Opozitia la guvernarea prin televizor s-a mutat in strada, violenta autoritatilor a avut efectul contrar. Dar strada nu a pus nimic in loc. Astazi avem un alt tip de proteste, o miscare in mare masura civica, eclectica dar care respecta in linii mari tendinta globala. Pornind de la un caz specific, legat de mediu si patrimoniu, protestul anti RMGC s-a transformat rapid intr-un protest impotriva proastei guvernante economice si sociale, a coruptiei si politicianismului. Dar, in pofida prezentei unui numar de grupuri si comunitati, unele radicale, aflate in competitie ideologica protestul nu este unul anti-sistem.
In Bulgaria vecina, protestele se tin lant si adesea au succes: impotriva gazelor de sist – urmate de un moratoriu; impotriva energiei nucleare – urmate de un vot impotriva unei noi centrale in parlament; impotriva guvernului – urmate de demisie si alegeri care aduc opozitia la putere; impotriva numirii de noua putere a unui om de afaceri contestat intr-o pozitie cheie – urmate de retragerea acesteia; – impotriva noului guvern – in derulare de aproape sase luni. Protestele schimba actori, schimba decizii, schimba guverne dar nu altereaza fundamental directia si evolutiile din societatea Bulgara.
Ce efecte au de fapt aceste proteste:
Regiunea mediteranei este in continuare cutremurata de efectele protestelor numite generic Primavara Araba. Egiptul ramane in criza, iar Siria este in razboi civil. Cu exceptia Tunisiei, tarile din Maghreb sunt practic neschimbate, iar Libia a determinat o interventie externa la fel ca, in mare masura prin contagiune regionala, Mali. Guvernanta economica nu a cunoscut un salt calitativ in regiune. Guvernanta si drepturile sociale au inregistrat in multe cazuri un regres semnifcativ. De exemplu conditia femeii in Egipt a inregistrat un recul real fata de situatia dinainte de proteste.
Peisajul politic in SUA este inca influentat de existenta a doua extreme vocale, atat miscarea numita generic “Occupy” si mai vechiul Tea Party, dar amble sunt forte de sicanare si blocaj nu proponenti de solutii reale. In conflictul ideologic care paralizeaza institutiile politice americane aceste forte accentueaza negativele fara sa functioneze ca veritabili catalisti ai unor soluti alternative. Daca Tea Party este intr-o oarecare scadere de avant aripa de stanga a partidului Democrat este in crestere.
Protestele din Israel au inceput in vara lui 2011 si au ajuns la un varf cand peste 5% din totalul populatiei a iesit in strada, dar practic continua pana in prezent. In egala masura impotriva saraciei, costului vietii si inegalitatii sociale protestele au fost un semnal impotriva unui mod de a face politica. Rezultatul: un partid nou aparut pe scena politică, condus de Yair Lapir, un personaj foarte charismatic venit din media (dar cu radacini de familie adanci in politica) a ieșit pe locul doi in cursa electorala devenind partidul cu votul decisiv in formarea coalitiei guvernamentale. Teoretic centrist dar avand o serie de carcteristici foarte apropiate de cele ale partidelor de protest europene, Yesh Atid/Exista un Viitor nu are in fapt ideologie in sens clasic. Propunerile sale erau radicale si aproape de o schimbare de sistem dar au colorat doar marginal guvernarea pana in acest moment.
Acesta este caracteristica multor miscari de protest si mai ales a partidelor care se prezinta ca reprezentantii strazii in Europa. In 2014 urmeaza alegeri Europene si, ca in cazul unui umar important de scrutine in ultimii trei ani, numarul fortelor anti-eruopene, si mai ales generic si non ideologic anti-sitem, o sa creasca.
Daca partidul Syriza in Grecia este un partid anti-sistem el este in egala masura anti-capitalsit, populist si anti-austeritate. In schimb, partide ca Alternativa pentru Germania (AfD), partidele piratilor care apar peste tot, partidul lui Beppe Grilo in Italia etc. sunt simptomatic, daca nu structural, legate de protestele anti-sistem, dar fara idelogie. In contrapartida, exista o recrudescenta a extremelor. In mod particular, extrema dreapta nationalista, anti-europeana, xenofoba si anti-imigratie creste in sondaje si castiga alegeri locale. Partide consacrate ca Frontul National din Franta, cat si partide noi ca Zorii de Aur din Grecia beneficiaza de acest context.
Protestul, fie de strada, fi de vot se combina aici in cazul partidelor xenofobe si ultra-nationaliste cu lipsa de educatie, spreanta si ura sustinuta de o masinarie de proaganda eficienta. Contextul si subtextul nu sunt noi. Iar eficienta adusa de tehnologie se combina cu niveluri fara precedent ale somajului in randul tinerilor. Simplificand, o parte din public vireaza la extrema dreapta. Restul, mai educati, constineti de natura interdependenta a lumii si de natura comuna a problemelor gasesc in proteste anti-sistem o alternativa preferabila care nu necesita o alegere ideologica foarte precisa. Contextul si subtextul nu sunt noi dar pentru prima data in decenii fortele politice si ideologiile occidentale consacrate nu par sa aiba raspunsuri credibile pentru public. Germania este o exceptie notabila pana in acest moment.
Asta indica o prima mare contradictie a acestei generatii de proteste globale. Este aceasta lipsa de ideologie formal asumata o trasatura sau doar o etapa? Este dificultatea ideologiilor traditionale trecatoare sau simbolizeaza sfarsitul unui sistem sau model de guvernare? Cand legam aceste intrebari de criza economica transformata in criza de viziune si credibilitate a Uniunii Europene la nivelul Europei macar intrebarea nu este exagerata.
Ce au pana la urma aceste proteste in comun? Tinerețea participantilor, accesul la informatie, capacitatea de viralizare si refuzul. Nimic nou, toate revolutiile sunt facute de oamnei tineri, nu? Nucleul dur al protestelor este insa el insusi globalizat, chiar daca in grade diferite. Protestatarii din Tahrir, diversele miscari occupy sau cei din Bucuresti sunt de toate felurile si varstele, dar nucleul e format din oameni tineri si relativ educati.
Constient sau nu actorul principal al protestelor acestea este o burghezie digitala. Este o clasa sociala emergenta care devine treptat constienta de statutul sau subordonat si de lispa posibilitatii de evadare. Sunt locuitori ai spatiului virtual (nu doar in sensul comunicarii) si cetateni ai unei societati politice electronice dominata de Facebook, bloguri, Twitter si RSS feeds mai tare decat de ziare si televiziuni. Nu este vorba doar de resurse. In feluri foarte diferite si specific locale, protestatarii sunt o noua clasa de mijloc. Una ale carei resurse sunt tot mai limitate prin comparatie cu companiile si combinatia perceputa ca toxica dintre marile averi si politic.
Fenomenul nu e cu totul nou. Tony Judt a publicat Ill Fares the Land in 2010. Cartea e treminata dupa inceputul crizei financiare globale dar inainte de marile proteste pe care autorul Post War, decedat intre timp, le-ar fi considerat fara indoiala seminficative si simptomatice pentru istoria curenta.
Natura flexibila, adaptativa si inclusivă a protestelor si portestatoarilor permite o mare diversitate de teme sa se subordoneze elementelor dominante. Pana si contradictii flagrante se pot cel putin temporar reconcilia. In Tahrir, pana la caderea lui Maubarak islamisti si tineri complet secularizati s-au sprijinit reciproc. Intrarea in functiune a unei mecanici politice a schimbat acest lucru, fracturand noua majoritate Egipteana. Cand protestul a fost inlocuit de ideologii in competitie, noua burghezie digitala a mizat pe secularism si democratie si a pierdut. In fata succesului electoral al conservatorismului social al islamului politic radical a fost nevoie de interventia unor forte tot conservatoare. Armata si politia controlate de ce este numit „statului adanc” in Egipt au recurs la forta petru a controla jocul.
Protestatarii, in Europa, SUA sau America Latina, refuza nu doar un element sau altul ci acuza efectele unui model pe care-l considera viciat fundamental. Modul de guvernanta si rezolvare a problemelor sociale nu mai functioneaza in ochii unei pluralitati diverse dar active civic si conectata. Protestatarii nu cred in solutii miraculoase, de aceea protestele sunt mai putin dominate de viziuni holistice si new age ac cele din anii ’60 si ’70. Nu sunt proteste hippie si, desi capata repede o coloratura hipster, aceasta arata mai degraba capacitatea lor de atractie decat originea. Nu se bazeaza pe o noua doctrina anti-capitalista venita la pachet. Adesea, cauzele sunt esecul guvernantei in trei domenii clare: justitie sociala si mai ales cresterea accelerata a clivajelor si lipsa accesului (la bunuri si servicii, la locuri de munca, la educatie la calitatea a vietii, la sanatate, la mobilitate etc.); abuzurile de mediu ale autoritatilor si companiilor; si coruptia ca un semn al esecului bunei guvernari. Solutiile propuse insa sunt diverse si reflecta egal asemanarea cauzelor revoltei, dar si diversitatea contextelor.
Dincolo de cauzele si argumentele „obiective” ale protestelor, si motivatiile protestatarilor sunt subsumate unei liste relativ scurte. Aceasta e dominata de sentimentul absentei de la decizie si de refuzul inegalitatii sociale in crestere accelerata, a somajului ridicat, a cresterii costului vietii costul vietii vazute adesea ca un efect economic si social al globalizarii. Aici pare un paradox ideologic. Multi dintre protestatari nu sunt direct, personal afectati de cauze dar le recunosc. Asemenea burgheziei clasice, cea digitala cere o schimbare care priveste asnamblul societatii nu doar pe reprezentantii ei.
Factorul declansator al protestelor este adesea local: cresterea costului transportului in Brazilia, sinuciderea prin imolare a unui vanzator ambulant abuzat de politie in Tunisia, o numire ca sef de serviciu secret a unui om de afaceri dubios in Bulgaria, minerit, lucrari de exploatare sau explorare pentru gaze de sist dubioase sau prost communicate. Cauzele sunt crize profunde ale societatilor respective. Si aceste cauze sunt comune, resimtite de o pluralitate diversa, cu acces la informatie si capabila de organizare rapida.
Cele mai importante sunt sociale. De inteles, de exemplu, in contextul in care 95% din cresterea de venituri in ultimii cinci ani din SUA s-a dus catre cei mai bogati 1% din americani. Într-un recent articol din New York Times, economistul Joseph Stiglitz argumenta ca actuala inegalitate profunda nu este rezultatul unor mecanisme economice, ci al unor alegeri politice. In Egipt, in fiecare an un million de oameni intra pe piata fortei de munca si deci milioane sunt condamnati sa ramana someri. In Brazilia, unde politici sociale si succesul reformelor economice au scos milioane de oameni din saracie absoluta, lipsa echitatii si accesului ramane cronică. Intr-o societate tot mai constienta de aceste realitati, potentialul exploziv este mare. In China abuzurile legate de exproprierea terenurilor comunitatilor rurale in numele dezvoltarii industriale si urbane dar si sistemul rigid de permise de munca si locuire (sistemul hukou) duc tot mai des la proteste. In 2011 s-au inregistrat peste 10.000, iar unele dintre acestea devin cu usurinta violente.
Protestatarii din Spania, Grecia sau Brazilia se regasesc toti in refuzul acestui model de guvernata economica. Inegalitatea si esecul de guvernanta la nivel local sau national sunt leitmotivul protestelor, fie ca sunt in favelas in Brazilia sau in Taxim. Astfel, pretul biletelor de transport sau abuzul companiilor de constructii si politicienilor devine purtator de proteste pentru o generatie intreaga de cetateni care refuza status quo-ul sau evolutia catre o lume in care simt ca nu mai au voce. Esecul mijloacelor parlamentare si politice este resismtit ca fiind cauzat nu de o fractura de sistem politic ci de una de societate. Potentialul de evolutie ideologica este evident, dar acesta nu domina protestele. E greu de prefigurat in termeni clasici. Dac continutul legat de justitie sociala si oportunitati economice este „de stanga” cel legat de liberati individuale, mobilitate, sau de abuzurile statului este mai degraba „liberal”. Clase sociale foarte diferite se regasesc de aceeasi parte a baricadei. In parte, asta se intampla prin reducerea clasei medii in sens statistic economic si cresterea diferentelor dintre aceasta si clasa avuta pana si in societatile in avant de dezvoltare. Succesul economic aduce cresteri galopante de preturi si duce, destul de repede, la o stratificare abrupta a calitatii vietii.
Am mentionat China si protestele in crestere: mobilitatea scăzută, inegalitatea uriasa a veniturilor, exproprierile făcute de guvern si companii, nevoia de justitie sociala, de acces la servicii medicale, coruptia autoritatilor, toate sunt obiect de protest. O cauza emergenta si tot mai evident prezenta in China, si care este unul dintre firele rosii in multe proteste, este legata de mediu si calitatea acestuia. Fie ca vorbim de protectia patrimonoiului natural ca in America Latina in Anzi si Brazilia, fie ca vorbim de energie, schimbari climatice, poluare, alimente modificate genetic sau calitatea vietii, exista un curent puternic ecologist in proteste. Adesea e local, la nivelul unor societati sau comunitati care sufera direct si grav efectele nocive ale industrializarii si proastei guvernante de mediu si risc. Dar in altele, este difuz si preia temele ca parte din viziunea unui esec global al unui model de guvernanta. Acest lucru este evident si in cazul protestelor din Bulgaria si Romania, unde teme ca gazele de sist si mineritul au un rol central dar sunt direct legate de refuzul unui esec de guvernanta indreptat impotriva ansamblului spectrului politic.
Modul de gestiune al protestelor de catre autoritati decide adesea si evolutia protestelor. In statele in care violenta a fost minimala si disponibilitatea la negocieri cel putin aparent ridicata, protestele au evoluat spre stingere. In Israel, Brazilia, chiar Romania, lucrurile au evoluta cu violente minime si au fost detensionatre destul de rapid, la fel in Iordania și Arabia Saudita. In alte cazuri, protestele au spiralat rapid fie in rabufniri foarte violente de scurta durata fie in crize prelungite si marcate de tragedii ca in Siria.
In China, dimensiunea tarii si specificul regimului face ca temerea unor proteste care scapa de sub control sa fie obsesiva la nivelul autoritatilor. Stabilitatea si integritatea fiind prioritatile cele mai importante, orice masuri sunt justificate. Sina-Weibo este simultan simbolul succesului urias de schimbare al Chinei in trei decenii de la inceputul reformelor lui Deng Xiapoing, dar si al modului in care autoritatile controleaza comunicarea. PCC si autoritatile incearca si reusesc sa controleze majoritatea subiectelor cu potential de viralizare.
La celalalt capat al spectrului protestelor, regiunile Chinei indica clar potentialul de revolta mai mult sau mai putin structurata. Tibet si in Xinjiang fac stiri dar nu sunt singurele regiuni. Efectul centrifug al coruptiei locale si dorintei de autonomie a elitelor locale este evident. Recent, s-a infintat chiar un partid de protest de catre sustinatorii lui Bo Xilai, un leader populist iubit de mase, recent condamnat la inchisoare pentru fapte de coruptie si abuz de putere.
In ce masura aceasta combinatie intre crize de guvernanta economica si sociala si accentuarea diviziunilor sociale depaseste crize si proteste locale si se converteste intr-un curent ideologic si politic alternativ nu este clar. Este cert insa ca subrezirea globala a modelului social si de dezvolatre in favoarea unei logici asa zise de competitivitate economica globala care creaza imense falii nu ramane fara o contra reactie. Natura integrata a economiei mondiale globalizate si lanturile de valoare la nivel global fac practic imposibila localizarea perfecta a conflictelor si deci a protestelor. Protestele muncitorilor din fabricile Foxconn din China si cele impotriva restrictionarii sindicatelor din Wisconsin sau protestele indignados din Spania sunt distincte geografic si contextual dar inseparabile ca simptom al timpurilor.
Deocamdata avem proteste globale cu cateva teme generice comune, cu o demografie si metodologii inrudite. Dar natura contondenta si pana la urma de suma nula a competitiei pentru resurse, modele si solutii o sa duca si la articularea unui curent ideologic alternativ credibil. Sunt radacinile sale de gasit in protestele din 2011-2013? Exista un citat apocrif, atribuit liderului chinez Chou En Lai care ar fi raspuns la sfarsitul anilor 1960 la intrebarea ce parere are despre efectul protestelor din Franta din 1789: E prea devreme sa stim!