Reactor / Alergat / Semne: 17.000
TITLU: Un ritual profund agnostic
De Andrei Ţărnea
Alerg seara, uneori noaptea.
Adesea în timpul unei curse lungi şi brutale ma gandesc daca-mi place. Mă întreb de ce o fac. Stiu foarte bine de ce am inceput sa alerg. Doar ca nu m-am asteptat ca alergatul sa devina o parte atat de importanta din cine sunt. Sa alergi distante lungi e o negociere permanenta cu durerea, cu rutina, cu lenea, cu programul care include o multitudine de alternative preferabile. Nu e anormal sa termini o cursa cu sange unde textilul ud iti freaca pielea sau cu unghii negre si inevitabil pierdute acolo unde pantofii – fie si cei mai potriviti – iti ating degetele de mii de ori la cadenta de 14 km/ora. Scriitorul Haruki Murakami, şi el alergător, o spune cu detasare clinica: „durerea este inevitabila, suferinta este optionala”.
Si totusi alerg. Alerg sistematic de aproape zece ani. Cand am inceput, tata tocmai supravietuise unui infarct miocardic masiv, dar traia deja in extra-time. Cand analizele mele de colesterol de obicei normale, au indicat o problema cronica, aceasta era suficient de grava sa extazieze nutritionistii si medicii din campusul american in care studiam pe atunci. Am avut o alegere importanta de facut: pastile sau un pariu riscant si incert care însemna sa-mi schimb total stilul de viata. Pe atunci fumam un pachet si jumatate pe zi, stateam la computer vreo de 12 ore, dormeam patru sau cinci ore pe noapte şi-mi împărţeam timpul rămas între bibliotecă, rapoarte şi petreceri studentesti. Eram slab, dar lipsit de condiţie fizică. Avem o dieta rezonabila pentru un om sanatos de 28 de ani, dar nu pentru mine.
În copilărie făcusem sport de performanta. Ani de zile am parcurs bazin dupa bazin in piscina echipei mele de polo, condusă de un antrenor total incongruent cu anii ’80 in Romania comunista – părea scos din filme americane, inclusiv motocicleta MZ pe care o imprumuta pe incredere baietilor. Tot liceul am continuat sa fac sport, dar alergatul, plictisitor si dureros, era cea mai nefericită rutină de antrenament. Zece ani mai tarziu însă, dupa facultate la Bucureşi, venirea în Boston, mii de pachete de tigari, adesea tari si fara filtru, ore cu fete in baruri şi in cafenele sau cu voluntari si consilieri în birouri de campanie sau colegi pe coridoarele unor institutii publice, genele si stilul de viata si-au spus cuvantul.
Am facut un deal cu doctorul si nutritionistul meu american: fara statine, dar cu o dieta spartana si sport zilnic. Nu e nimic exaltat in aceasta decizie si totusi nu e o recomandare pe care sa o fac oricui. In teorie, nicaieri nu e mai usor sa te apuci din nou de miscare decat intr-un campus american obsedat de sport si dotat in consecinta. Câteva saptamani am oscilat intre o foame continua – si in mare masura imaginara – si o febra musculara constanta. Muschii imi erau plini de crampe, ma dureau articulatiile, plamanii se impotriveau fiecarei guri de aer inhalate spasmodic dupa cateva ture de stadion. Si totusi, in doar doua luni, eram la fel de dependent de alergat cum fusesem inainte de tigari. Imi gasisem drogul perfect.
***
Tranziţia către postura de alergător m-a surprins şi pe mine. Momentul cel mai asteptat al zilei a devenit rapid cel in care imi puneam pantofii de alergat. (Astazi stiu cat de sinistru de nepotriviti au fost.) Putini oameni au o alegare perfect neutra din punct de vedere al dinamicii. Viata moderna ne face picioarele sa adopte miscari incorecte si ne-echilibrate. Nu e o drama daca are cine sa-ti spuna cu ce pantofi sa alergi. Eu alergam in pantofi usori si neutri, cand aveam nevoie de unii cu o sustinere mai accentuata si ceva control. Genunchii, tibiile, tendoanele si ligamentele plateau un pret serios cu fiecare kilometru adaugat. Din fericire, lipsa de forma m-a impiedicat mult timp sa alerg la vitezele si distantele care sa creeze un pericol real. Dar nu suficient sa previna durerea.
La trei ani de când am început am revenit în Europa, la Bruxelles, să lucrez în diplomaţie. Atunci am alergat pentru prima data cu un obiectiv competitiv: o cursa de 20 de km la care m-am înscris din motive care astăzi îmi scapă. Incercam poate sa dau un sens rational obsesiei pentru alergat şi macar o scuza plauzibila investitiei in nişte pantofi care costau triplu celor obisnuiti. De opt ani imi cumpar echipamentul dintr-un magazin din Bruxelles aflat pe Rue de Luxembourg si nu pentru ca e un alt ritual, ci pentru ca sunt buni la ce fac. Chiar dacă astăzi pot lua totul de pe net, mă intorc acolo pentru că angajaţii sunt alergatori de performanta. În zilele ce preced o cursa mare in Belgia, magazinul devine centru de coaching, canapea de psiholog, sursa de inspiratie.
Cand alergi, documentezi ca sa evoluezi. Tot la Bruxelles am devenit mai strict cu înregistrarea datelor. La inceput aveam pe perete un printout lung cu zile, ore, km. Avea corectii cu rosu si verde legate de program, semne de exclamare pentru intarzieri si note pentru evolutii promitatoare. (Marţi, 8 martie, 8 km Parc de Cinquantenaire, ritm cardiac mediu 135 pe minut. Miercuri, 9 martie, Bois de la Cambre, 12 km în ritm de 80 la sută din viteza ţintă, prost pentru că risc o accidentare.) Apoi am pus tabelul in laptop si in PalmPilot, dar cel important loc era in biroul meu de la ambasada, ascuns in spatele usii. În zilele in care munca ma tinea în scaun, imi aruncam adesea privirea spre tabelul de alergari si afisul „20 KM de Brussels 2005”, care mă duceau cu gândul la perechea de Brooks Adrenaline din sacul de sport aruncat in vestiar. Astazi pot sa analizez ani de antrenamente, competitii si trasee, toate inregistrate in memoria virtuala a unei aplicatii pentru Facebook facuta de un tanar alergator american. Voomaxer e un jurnal de transpiratie, o cronică a unei obsesii pe care încă nu mi-o pot explica pe deplin.Tot ce ştiu e că nu mai e de mult o necesitate medicală, ci a devenit o stare, o asteptare, un stil.
***
Cand alerg, inregistrez detalii: umbre pe fatade, o mama si fetita ei cu balon, copacul recent tuns, care arata straniu, ca dupa tortura. Traseele sunt populate de o rutina de fiinte: tipul care alearga intens si aproape zilnic in costum de lycra negru; fata determinată, dar cu un stil dezordonat; batranul care face ture incet si persistent de patru ori pe saptamana; fata cu pas lung, tonus excelent si coate tinute sus. Oriunde în lume gasesc alergatori. Ne salutam fara sa ne cunoastem. Suntem ca o secta. Cu toate acestea, este o îndeletnicire solitară, obligatoriu a mea, unică chiar daca natura repetitiva a miscarilor si traseelor creaza un ritm hipnotic si o dialectica a miscarii si respiratiei. Cand alerg pot sa discut cu tata, pot sa rezolv probleme de la birou, sa fac planuri cu soţia mea Andra. E un ritual profound agnostic. E biserica mea. Ceea ce banuiesc ca face acest text o predica.
Cand am citit cartea lui Murakami despre alergat, o serie de lucruri m-au facut să sar din scaun excitat de coincidente. Traseul sau preferat din Boston este identic cu al meu. Nu cred ca l-am intalnit, desi eram acolo in aceeasi perioada, urmând acelasi traiect de-a lungul râului Charles. Iti apropriezi un oras atunci cand il alergi şi mi-a placut cum reda Murakami modul de inregistrare al traseului: figuri cunoscute, asteptarea senzatiilor predictibile in corp in etape diferite ale unei alergari mai lungi, umbrele ce evolueaza in anotimpuri si mai ales vremea. (Mie îmi place sa alerg înainte şi dupa ploaie). In general, rutina alergatului nu contravine surprizei, ci o asteapta si o valorizeaza. Nu pot sa nu rememorez o scena pe un platou de munte, cand, alergand intre tufe inalte, niste creaturi zumzaitoare – prea mari sa fie insecte, prea mici sa fie pasari – imi tot treceau prin fata ochilor. Am crezut ca sunt niste barzauni imensi, pana cand doua dintre ele au oprit in zbor la cativa centimetrii, urmand miscarea mea ca nişte mini elicoptere si am vazut, pentru prima data in viata, doua pasari colibri complet cenusii, perfecte, care au disparut apoi instantaneu.
N-am alergat de mult în Boston; ultima oară când am fost acolo a plouat non stop şi a fost frig, iar pantofii au rămas în geanta de voiaj. America rămâne însă locul în care am început să alerg, iar traseele de acolo şi textura lor sunt o parte importantă din cine sunt.
Când alerg la New York, ies dimineata devreme în dreptul strazii 37, unde e heliportul. Acolo incepe o pista de alergare care urmareşte strans coasta insulei, trece pe sub Manhattan Bridge şi Brooklin Bridge, prin cartierul spitalelor, pe lângă terenuri de tenis, bursa de peste, Chinatown, apoi coteste spre Tribeca si Financial District, pana dupa Battery Park. Acolo ma opresc, ma uit la apa, la turisti, la navetisti, la politistii cu centurile pline de echipament, la soldatii din garda nationala care inca pazesc demonstrativ infrastructura World Trade Center la 10 ani dupa. Apoi o iau inapoi – in total 18 km. În New York, fiecare 100 de metri sunt altfel. Trotuar asfaltat plin de pete negre de guma, beton, pista asfaltata, punte de lemn, udată uneori de valurile ridicate de navele de pe East River, ciment invechit, criblura de santier, zgura, pamant si iarba, trotuar, din nou beton, plin de marcaje criptice cu spray fluorescent lasate companiile de utilitati si comunicatii, placi imense si grele de otel cu margini taiate cu flacara oxiacetilenica care acopera gropi si lucrari, bitum crapat, dale de beton cu inserturi metalice NYC, capace de canal. Ajungi sa stii unde esti dupa cum arata solul.
Când locuiam în SUA, alergam dupa cursuri, biblioteca, job, dar astăzi trec mai rar pe acolo si diminetile imi sunt mai libere. Si apoi, nimic nu te vindeca mai bine de jetlag decat o alergare de dimineata, mai ales una făcută la răsărit, la 3.000 de metri altitudine în munţii Colorado. Ştiu exact filmul alergării. Îmi trebuie cinci minute sa intru in ritm. Trec pe lângă case din lemn si caramida rosie, o benzinarie Texaco cu acoperis de sindrila, un mic supermarket, o farmacie, un templu masonic minuscul, patinoarul, cateva pensiuni. Miroase a muschi, lemn – cedru cred – si usor a praf, desi aerul e foarte curat. După zece minute de alergare usoara plamanii se zbat, nu mai controlez ritmul si gafai tot mai tare pana ajung sa am impresia ca inghit aer fara sa reusesc sa-mi satisfac nevoia imperioasa de oxigen. Ma simt deja uscat ca iasca. Alerg intre copaci, pe un sol ideal, amestec de aschii de lemn, pamant si rumegus. Dupa 20 de minute respiratia suna ca o locomotiva cu aburi si ma vad obligat sa ma concentrez pe expiratie, peste care se repede un fel de cascat agonic care infuleca hulpav aerul devenit mai cald acum că soarele a trecut de creste si lumineaza padurea si casele rasfirate. Un pod de beton trece peste un parau care se prabuseste in vale si ma opresc o secunda sa privesc miile de plopi tremuratori care dau numele locului si brazdeaza padurea lucind argintiu pana unde incepe stanca rosie si cenusie.
Mă opresc după aproape o oră jumate, când oraşelul a început să se trezească. Sunt deshidratat, iar buzele imi sunt ca scoarta de copac. Fac stretching cinci minute, intru in hotel si apoi in lift. In zece minute am facut un dus, m-am schimbat si sunt inapoi la micul dejun. Nu e inca opt si am sentimentul ca am facut multe si ziua e perfecta.
Poate ca-mi place atat de tare sa alerg in America pentru ca mirosurile, texturile, culorile, sunetele sunt familiare si ma fac sa ma simt mai tanar. Au trecut zece ani, dar toate simturile imi spun ca sunt acelasi. Ce-am facut acesti ani? Am alergat. Nimic nu s-a schimbat in jur, eu de ce sa ma fi schimbat? Nu e o nostalgie pentru loc, ci pentru cine eram in acel loc acum atatia ani. Nu ca regret ceva neapărat, dar alergatul imi ofera o alternativă la raspunsuri pe care altfel nu pot sa le dau.
***
Munca ma face invariabil un vagabond. Am trait la propriu cu o geanta de voiaj facuta in permanenta. Acum e ceva mai bine insa ani de calatorie sunt marcati de trasee in toata Europa. La Copenhaga imi pun pantofii, ma duc la receptie si intreb unde alearga lumea in apropiere si o ora mai tarziu sunt inapoi cu 10-12 km de alergare lejera facuta in cartier. Linga Tivoli sunt patru lacuri artificiale, insirate intr-un spatiu ce formeaza un dreptunghi alungit. La Paris e un traseu „industrial”, 10-15 km prin cel mai lung parc elevat din Europa. Amestecul de bulevarde hausmaniene, cladiri de secol XIX si arhitectura ultra-contemporana il fac extrem de estetic. La Berlin alerg pe un traseu de vreo 10 km intre Mitte si Prentzlauer Berg, pe lângă parcuri, terase, galerii, magazine de haine vintage, squaturi punkiste sau anarhiste ocupate ilegal in anii ’90, astazi mai degrabă situri pseudo-turistice pentru pusti din vest. La Londra sunt Kensigton Gardens vis-a vis de ambasada Romaniei. La Roma e parcul Borghese. La Istanbul e Gulhane cand sunt turist si Macka cand sunt cu treaba.
Şi, desigur, Parcul Cinquantenaire din Bruxelles, cu perimetrul sau de fix 2.200 m, cinci ture 11 km, zece ture 22 km, o jumatate de maraton. De aici se dă startul cursei mele preferate, 20 km de Brussels. Ma uit pe internet si vad înregistrate rezultatele fiecareia din cele cinci editii la care am participat, toate la diferenta de mai putin de 10 minute între ele, intre o oră şi 25 si o oră si 35. Anul acesta lipsesc, am sa fiu la Varsovia la o conferinta. Ca majoritatea alergatorilor de cursa lunga descopar simultan consistenta si limitele personale.
In Bucuresti, e banda.
Aproape întotdeauna. De trei ori pe saptamana, intre opt si zece, la sala dupa job, uneori şi în weekend. Incerc sa ma mut in parcuri, dar am prea putin timp si e complicat. La Bucuresti alerg eratic si vad in jurnal cum distantele sunt aiurea, programarile nerespectate, ritmul ridicat tot timpul pentru a incerca sa recuperez distanta. Nu dezvolt curbele si sinusoidele unui sezon normal. E chircit si chinuit si agonistic. Are ceva de incercare de supravietuire si lupta intre instinct si program rational. Tot mai multa lume alearga aici si sunt pe deplin constient ca ar trebui sa fac efortul de a iesi in strada. Nimic nu e mai inebunitor decat sa alergi sistematic distante mari pe banda. Nu poti sa le documentezi decat in abstractii: km, durata, ritm cardiac. Alergatul fara traseu e clinic si anost.
Ca multi alegatori am un mic cufar de probe materiale pentru suferinta voluntara: numere de cursa, tag-uri de pantofi pentru masurarea electronica a timpului, medalii de participare la turnee din diverse tari, hărţi cu trasee, numere vechi de ziar cu imagini din cursele la care am participat, prima pereche de New Balance, buna pentru alergat, dar nepotrivita pentru mine.
Cand m-am mutat recent inapoi în Bucuresti nu m-am gandit serios sa renunt la acest bagaj inutil. Nu le expun, nu le arăt, nu sunt pentru altii. Cu toate acestea, cum termin un antrenament aplicaţia mea afişează pe Facebook distanta şi durata. E un fel de angajament public. Am mai facut 10 km, 6 km, 8 km, 25 km – creez asteptari pentru mine si ceilalti. Imi fac fiecare alergare o cursa cu public. Asta face exercitiul semnificativ social, îi dă o valoare simbolica care poate fi impartasita. E manifestul meu pentru o abordare dinamica, independenta, un refuz al paraliziei si incremenirii in proiect, o stare care te cuprinde adesea in România.
Pe Voomaxer apare un citat din Aristotel: „Suntem ceea ce facem repetat, si atunci excelenta nu mai este un act ci o obisnuinta”.
Poate de asta alerg. Pentru a evita un simulacru de excelenta si a negocia cu mine insumi compromisurile cerute de viata, de varsta, de profesie, de loc. Am o singura sansa sa le echilibrez, termenul lung. Alergatul este modul meu privat de a aprecia termenul lung. Intr-o epoca a satisfactiei imediate, a comunicarii instantanee, a lipsei pudorii, alergatul e o experienta personala profunda, neimpartasita, dar nici excesiv egoista.
Fiecare sesiune e determinata de ce ai facut în cea anterioară. Stiu ca sunt multi alergatori care vor rutina unei distante unice si a unui timp fix. Zilnic, la aceeasi ora, in acelasi ritm, un fel de Zen bine gestionat. Asta le da satisfactie: faptul ca nimic nu se schimba. Nu asta caut si eu? Dar cand ai obiective legate de timp si distanta, atunci trebuie sa te antrenezi pe o curba si e o curba care creste pe termen lung. E tot o rutina. Te intorci tot timpul la baza, la VO max, la un ritm cardiac presetat. Aduni kilometri asa cum pierzi zile. E un schimb cinstit.
Cum spuneam, nu am la baza stofa de alergator de distante lungi. Asta se vede usor la Bucuresti, unde e greu sa alergi. Sunt lenes si ma enerveaza ca nu sunt piste, ca e lume care nu se da la o parte, ca se fumeaza si trec prin valatuci de fum, ca e praf, ca proprietarii de caini se poarta ca si cand trotuarul ar fi o groapa de nisip, ca sunt masini pe trotoar iar cainii fara stapan sunt gata sa-ti faca picioarele franjuri. Totuşi, vreau sa fac Bucurestiul un ritual de alergat.
M-am intors aici si îmi lipseste o confirmare subtila: sa simt ca alerg la Bucuresti ca in alte locuri in care am trasee preferate. Pentru asta insa trebuie sa inlocuiesc banda. E valabil pentru tot ce fac, nu numai pentru alergat. Bucurestiul meu e artificial. Imi doresc sa-l recuperez fara sa renunt la cine sunt. Nu văd de ce n-aş reuşi: persistenta e calitatea cea mai importanta a alergatorului de cursa lunga. Iar eu alerg din persisenţă. E ceva automat, reflex, e o obisnuinta. Imi pun pantofii si alerg, nu mă intreb de ce.